Clubul pentru Protectia Naturii si Turism Brasov | Bucura Dumbrava – Cartea Muntilor
129
bp-legacy,post-template-default,single,single-post,postid-129,single-format-standard,admin-bar,no-customize-support,paged-10,single-paged-10,ehf-footer,ehf-template-bridge,ehf-stylesheet-bridge,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode-theme-ver-11.0,qode-theme-bridge,elementor-default,elementor-kit-15664,no-js

Bucura Dumbrava – Cartea Muntilor

FOCUL
  CEASUL focului la munte! Sute de ceasuri am petrecut la foc, ziua si noaptea, vara si iarna, pe vârfuri si în vai, în stâne, la schit sau într-o casa de adapost; toate erau înzestrate cu acelasi farmec, iar fiecare si cu farmecul sau deosebit, caci fiecare foc are un suflet individual.
  Am un tânar tovaras de drum la Sinaia, care a ciobanit trei ani de zile pe coastele salbatice de miazazi ale Vârfului-cu-Dor, si care nu aprinde un foc fara sa-i spuie câteva cuvinte prietenoase, rugându-l sa arda frumos. Si focul asculta, chiar de la cel dintâi chibrit si chiar daca bate viforul prin darâmatura pichetului rosu pe Diham, aruncând pânze de zapada în flacari!
  Dulce e clipa, când cel dintâi cârliont de fum albastrui se ridica din mica piramida de cetina si de surcele uscate asezate cu chibzuiala. Si nu te superi, ci râzi si te bucuri, chiar atunci când rotogolul usor se schimba într-un nor gros, alb, înnecacios, care adeseori te prigoneste, pe orice parte a focului te-ai aseza. Ce-ti pasa! Doar nu te îneaca fumul murdar de lignit în vreo catacomba negricioasa ce se cheama o ulita oraseneasca, ci te îneaca un fum curat de brad, cu mirosul de rasina!
  În lungul si stralucitul sir de focuri care-mi lumineaza amintirile, unul singur a ramas o pata posomorâta. Faceam popasul de noapte la poalele Retezatului, în valea Râului Mare; iar focul era atât de neputincios, încât nu era chip sa ne fierbem ceaiul cu toata flacara albastruie ce iesea din lemne! Si nici un pic de caldura nu dadea.  Din fericire era vara. Întrebuintasem, din nestiinta, craci de anin. Când îl cojesti sau îl tai, aninul pare ca arde, pentru ca e galben rosiatic aprins dar te înseala la foc!
  Flacara cea mai puternica si caldura cea mai mare o da, fireste, stejarul. Jarul lui are culoarea rubinului. Mi-aduc aminte de un amurg vânat de toamna pe vârful dealului Vladestilor, în judetul Arges. De pe nici un pisc înalt vederea nu e mai întinsa ca de pe aceste culmi mici – de la 500 pâna la 700 de metri – din încântatoarea regiune deluroasa de sub zidul Carpatilor. Vladestii, ca multi altii, purtau odata o cununa deasa de stejari seculari; dar micii proprietari o bracuisera rau; si în ziua aceea de toamna mai culcasera vreo doi uriasi la pamânt.
  Aerul era plin de mireasma acrisoara a lemnului. Taranii îsi facusera un foc, mai înainte, pentru cina; acum îl parasisera, dar gramada de carbuni mai dogorea. Ne asezaram lânga ea, pe un trunchi, si ramaseram multa vreme acolo, în caldura dulce ce domnea împrejurul jarului tot mai profiriu în aerul care se învinetea din ce în ce; marame liliachii cu umbre de cenusa învaluiau privelistea, peste care mai pluteau, albe, culmile departate ale Negoiului înzapezit. Am vorbit acolo, în mijlocul acestui peisaj dulce si maret, de firea aristocratica a taranului român. Aveam multi prieteni printre satenii din valea Topologului, le stiam pasurile, pacatele si însusirile. Prietenia aceasta începuse, cu câtiva ani înainte, tot lânga un foc. Trei fruntasi din satul Bîrsesti ne însoteau la Negoiu, dar fara convingere. Drumetia era tot atât de necunoscuta la Bîrsesti ca la Titesti. Si nu eram decât doua cucoane, lucru si mai neobisnuit. Fruntasii nu primisera însarcinarea sa ne duca la vârful Negoiului în luna octombrie – când si stânele sunt pustii – decât de dragul boierului lor, Conu Petre. Credinciosi Conului Petre, însa cu un surâs cam ironic sub mustata, Ion, Vasile si Mihai ne dusera peste coastele repezi ale Fruntilor Salatrucului în uriasele paduri de fagi la poalele plaiurilor lungi care urca spre Negoiu. Cerul era închis, dar frunzisul ardea para. Spre seara ne opriram într-un luminis, la o darâmatura de casa, un fost pichet de graniceri – postul se mutase mai sus. Numai trei pereti ai odaii mai erau zdraveni, în locul celui al patrulea stralucea zidul aramiu aprins al codrului. Nicaieri n-am vazut o înflacarare atât de puternica a fagilor, cu toate ca ziua fusese posomorâta, aerul era plin de lumina purpurie si umblai ca într-un vis. Pâna ce se stinse, oamenii nostri pregatira un culcus moale de frunze si un foc lânga el. Se stie ca, dupa stejar, fagul este cel mai bun pentru ars. Si aci caldura placuta, placerea cinei de seara dupa o zi de umblat, simtirea de a fi la adapost în mijlocul tacutelor paduri, deschisera inimile.   Taranilor le placu bucuria noastra de viata la munte si priceperea noastra în ale haiduciei, asa ca intraram în vorba, si ei ne povestira întâmplarile de la stâne cu lupii, cu ursii si cu hotii. Câtiva insi erau vestiti pe tot Negoiul pentru furturile lor. Iar când întrebaram, anume ce dupa parerea taranilor, îi împingea la aceasta viata nelegiuita, ei raspunsera: "Apoi le place sa hoinareasca prin munti ca si D-voastra". Primiram asta drep magulire. Dragostea taranului pentru tipul haiducesc este atât de adânc sadita în inima lui, încât se rasfrânge asupra oricui seamana chiar de departe, cu acest tip, fie hotul de vite, fie turista. Impresia buna se întari a doua zi, când, la intrarea în padurile de brad, o vulpe încrucisa calea lui Mihai. Acuma se vedea limpede ca eram fiinte cu noroc si bune la Dumnezeu. Si într-adevar, cerul se lumina si ziua de toamna se facu calda si stralucitoare deasupra plaiurilor uriase. La popasul de amiazi avusesem parte de un alt semn de bunavointa a muntilor: pe piciorul de plai peste vale se arata un urs negru, umblând când în patru labe când în doua, prin buruienile unei stâni, unde otava se vedea înca cruda si verde. Apoi intraram pe niste poteci spânzurate, în caldarea cea din urma sub vârfuri, unde Mihai ramase cu caii, pe când noi înaintaram peste creste. N-am petrecut nici în timpul verii un ceas mai cald si mai luminos în vârful salbatec al Negoiului Mare ca în aceasta zi de toamna. În adâncime, ochiul lacului Caltun* stralucea albastru închis în caldarea-i întunecoasa de stânci si de bolovani. Când ne întoarseram la stâna, gasiram acolo un foc pregatit cu maiestrie. Focul tinu toata noaptea, dintr-o singura buturuga de brad. O ciopli încet cu sute de limbi rosii si albastre, cu sute de dalti aprinse, pâna ce o prefacu într-o bolta de jar, o bolta de aur viu, de rubin si de topaz.
  Focul de brad este cel mai viu si mai zgomotos, pârâie si arunca scântei din pricina rasinei. Când sezi, si mai ales când dormi lânga el, sa te feresti de pârleli.
  Am gasit odata, lânga o casarie parasita – era tot toamna – bucati mari de coji de brad, din care ciobanii, muindu-le în apa, fac cosulete pentru burduf. Bucatile erau înca nelucrate si pline de rasina. Le-am dus acasa, adica la stâna Burlacului din valea Horoabei, în apropierea Pesterii Ialomitei, unde, cu cinci prieteni, faceam o pusnicie de mai multe zile si, seara, am pus coaja de brad pe foc în coltul stânei. Iluminatia fu minunata si orbitoare de alba, dar era sa ardem cu stâna cu tot.
  Frumos si vijelios e focul de jnepeni, dar nu prea calduros. Într-o zi stralucitoare de iarna – 30 noiembrie – mi l-a aprins tovarasul meu, fostul cioban în vârful Jepilor Mari, adica pe o iesitura îngusta stâncoasa, vreo zece metri sub vârf, unde ne asezasem ca sa fim mai aparati de vânt. Flacarile pârâiau si pocneau, si ceaiul din apa de zapada ni se afuma, dar petele de zapada alaturi de foc nu se topira.
  Mi-aduc aminte cu o deosebita recunostinta de un foc în muntii Lotrului; facusem doua zile de drum prin paduri când tragice, când jalnice. Tragici erau codrii de brazi mâncati de lichenul cenusiu – barba ursului – care suge viata din ramuri, si de muschiul verde lucios care o suge din radacina, asa încât copacii înca în picioare ajunsesera niste schelete argintii, ale caror crengi sunau ca oase uscate când trecea vântul printre ele; iar multi zaceau rasturnati si pe jumatate îngropati în pamântul mlastinos, în care caii nostri intrau pâna la piept, asa ca eram nevoiti sa ne tragem picioarele în sus; jalnici erau codrii unde trecuse industria, draguta, si nu mai lasase decât buturugi si radacini pe întinsele coaste ale muntilor. Cea din urma stâna de sub vârf, unde ni se oprea drumul, era asezata la marginea unei paduri mai putin prapadita, ce e drept, dar cu un pamânt tot atât de ud, din care tâsnea apa la fiecare pas. Era în mai si aci sus nu se desprimavarase înca bine; vremea fusese ploioasa de la începutul excursiei si acum ningea. Unul din tarani, cam deprimat de atâta salbaticie, mormai, "ca aci vor fi umblând ursii cu vacile". Dupa ce razbiram în sfârsit pâna la stâna, o gasiram în aceeasi stare de darapanare ca bietele paduri. Un drumet, o catana tânara de vreo saisprezece ani, privind desnadajduit la comarnicul plin de noroi si la peretii de bârne cu lacune cât bratul, zise dispretuitor calauzei: "Asta e stâna D-tale? Mai bine ma lipseam de ea". Dar ce confortabil ne paru acest adapost, dupa ce lacunele fura astupate cu cetina de brad si fu aprins focul, uscând pamântul dimprejurul lui si raspândind caldura, care înveseleste si trupul si sufletul.

No Comments

Post A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.