Clubul pentru Protectia Naturii si Turism Brasov | Bucura Dumbrava – Cartea Muntilor
129
bp-legacy,post-template-default,single,single-post,postid-129,single-format-standard,admin-bar,no-customize-support,paged-8,single-paged-8,ehf-footer,ehf-template-bridge,ehf-stylesheet-bridge,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode-theme-ver-11.0,qode-theme-bridge,elementor-default,elementor-kit-15664,no-js

Bucura Dumbrava – Cartea Muntilor

CUVIINŢA
  NICAIERI nu e mai multa nevoie de cuviinta decat la munte, sub cerul larg, in aerul curat, unde o lipsa de buna crestere e mult mai suparatoare ca intr-un salon.  Pentru ca, sus acolo e numai armonie, si cea mai mica disonanta ia proportii la care nu ajunge in cacofonia orasului. Micile servicii mutuale alcatuiesc o parte esentiala a cuviintei.
  Unii turisti cu experienta zic ca, in clipa cand se iveste primejdia si nevoia sfortarilor, nu strica sa te lepezi de "grandes manieres" si sa dai drumul maraiturilor, ba chiar injuraturilor. Se vede ca acesti turisti nu sunt nici gentlemeni englezi, nici tarani romani. Un gentleman s-ar simti dezonorat, daca si-ar fi pierdut cumpana, si deci cuviinta, intr-o imprejurare grava; iar echilibrul taranului roman este innascut, instinctiv; cuviinta lui nu da gres niciodata, mai ales in fata unei femei culte.
  Am petrecut zile si nopti in tovarasia taranilor, dormind sub cort, sau afara langa foc, sau, cand tuna si fulgera, inghesuiti in vreo casuta de adapost, unde sosea si ciobanul scarbit de atata potop si revarsand peste noi siroaie de apa din zeghea lui latoasa; am ratacit prin munti, in salbaticia jgheaburilor; am ramas toata noaptea cocotati pe vreo coama stancoasa; am avut intamplari dramatice cu cai imbolnaviti sau pierduti, cu ciobani tantosi, cu vamesi nesuferiti, dar n-am auzit nici o data o vorba necuviincioasa. Singur Ionita Chioru, vestitul si rasfatatul, se auzea cateodata de departe, tunand si trasnind impotriva cailor sai, pe care ii iubea si ii schingiuia.    Dar asta nu se intampla, cand umbla cu noi, decat pentru motive adevarat grave. De pilda dupa ce Secarenii – dusmanii lui firesti, caci aveau si ei cai de munte, si Ionita era din Campulung – ii scosesera aproape si al doilea ochi din pricina unor chestiuni financiare. Tin insa sa adaug ca fata de mine Ionita Chioru s-a purtat totdeauna cinstit si in chestii banesti. Unii tarani din Prahova n-au mai vrut sa se duca cu anumiti boieri – dupa ce ii insotisera odata – pentru ca "boierii injurau".
  Prin urmare: a cui e vina, daca poporul roman este citat de filologii straini ca cel ce injura mai mult decat toate popoarele europene si chiar decat Turcii? Vina, se vede, este a scolii, care nu-l creste altfel. El se lasa usor indreptat, fara vorbe multe, numai prin pilda. Simtul armoniei este adanc sadit in sufletul sau. Portul sau, cusaturile, jocurile, dovedesc cel mai desavarsit dar al proportiilor. Asta o dovedeste si purtarea lui, indata ce se simte intr-o atmosfera armonioasa. Cand in tara romaneasca nu vor mai injura "superiorii", nu vor mai injura nici taranii.
  Afara de cuviinta fata de oameni, este si cuviinta fata de natura. Pe cat este aceasta de dezvoltata in tarile muntoase straine, pe atat e de necunoscuta in Bucegi si pe celelalte plaiuri ale tarii. Daca Elvetienii fac un drum, sau cladesc o casa de adapost, sau un funicular, ei lucreaza astfel ca, in afara de suprafata intrebuintata, sa nu se strice nici o palma de loc, sa ramaie neatinse coastele, padurile, stancile si chiar iarba cu florile. Imprejurul caselor de adapost nu vezi mormane de cutii de conserve golite si de hartii murdare. Pazitorul ca si drumetii au grija curateniei locului. Ei ar privi ca pe niste barbari pe acei carora nu le-ar fi drag fiecare copac si fiecare fir de iarba.
  Mai e o necuviinta indoita fata de natura si fata de oameni, aceea a drumetului zgomotos. Acest prost nu vine decat de la orase. Taranul la munte nu simte nevoia sa tipe si sa rada in chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un chin pentru cel care umbla mai mult tacut, ca sa asculte simfonia naturii.
  Intorcandu-ma odata de pe varful Omului, insotitorul meu taran, imi zise: "Ce zi frumoasa am avut, n-am auzit glas de om".

No Comments

Post A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.