• +40755279393
  • contact@cpnt.ro

Category ArchiveActivitati CPNT

Tura-antrenament de recunoastere pentru 7500

 Bucegi: Busteni-triunghi rosu: Poiana Costilei-Poiana Morarului-Poiana Pichetul Rosu-La Prepeleac- Vf. Bucsoiu-Vf. Omu-Valea Cerbului-coborare tot pe triunghi rosu cu sosire tot in Busteni

Povestea incepe de dimineata, ca majoritatea turelor pe munte.

Ma trezesc in jur de 5:30, mananc si imi fac minibagajul caci azi aveam de gand sa alerg cu cpeneceii;  unii din noi se pregateau in acelasi timp si pentru 7500. Devenisem de cateva saptamani si eu membra din grupul asta super fain pe care il cunosc cam de 6 ani,(mas o menos) de cand m-am apucat si eu de munte/alergare pe munte, ciobanit pe coclauri :)).

In gara in Brasov ma asteapta Carmen Pana si Dana Zamfir care au cumparat deja biletele. Dupa putin timp apare si Tibi Duta care se trezise abia cu un sfert de ora inainte…ce noroc ca sta langa gara :)). Apare si Alex Stoleru si ne pornim spre peron. Trenul ne asteapta si ne suim uitandu-ne dupa cateva locuri libere cat de cat mai compacte. Gasim langa un cuplu cu un carucior cu un bebe. Pe drum apuc sa cunosc mai bine lumea si cate putin despre povestiile din CPNT. Alex adoarme la un moment dat. Carmen ii face o poza si o pune pe grup…Amuzati, asteptam cu nerabdare reactiile…:

:))

Trecand mai departe, drumul trece repede si ajungem in Busteni. Dana arunca din greseala biletul:

Iarasi ne distram un pic :)) Timpul trece repede, mergem in Lidl si ne luam apa si ce ne mai lipsea si ne mai intalnim cu Dani Andries, Ioana Sabo, Constantin Biculescu, Ruxandra F. Elena si Bogdan Margarit.

Incepem viteji sa alergam la deal prin padure. Vremea tinea cu noi, nici prea cald nici frig, incepem sa transpiram bine, mai domolesc ritmul si merg constant; am inceput intre timp sa mai sporavaiesc cu Ioana si ne minunam de cat de faina e vremea si padurea. 

Ajungem la Poiana Pichetul Rosu si ne oprim sa luam apa,  Dani,Alex, TIbi si Bogdan, si Carmen ne-au luat sticlele si s-au dus sa ia apa(izvorul era in Poiana Izvoarelor, camera la 5-10 minute de acolo). Noi am ramas si am povestit de 7500, care urma sa se apropie. Vremea parca s-a racit brusc aici sau era doar senzatia pentru ca batea putin un vant mai rece decat jos. M-a luat instant foamea :)) desi mancasem cu 2 ore inainte. Am ras un pachet de biscuiti digestivi si parca dupa ce ne-am pornit mi-a dat aripi. Incepusem sa alergam si crestele incepeau sa se intinda falnice in fata noastra de parca ne-ar fi asteptat. Ajungem la o urcare abrupta prin padure, cred ca pe La Prepeleac si totul se intronsforma intr-o savana de un verde relaxant, unde linistea domnea printre crengi si frunze.

Dani ducea cu el o misiunea destul de importanta, ziceam noi, facuse cu o seara inainte clatite: 

si aveam  fiecare din noi datoria sa avem grija de Dani sa ajunga clatitiele cu bine pe varf la cabana :)) 

Mergem ce mergem si incepem sa visam la ciorba de la cabana si clatitele lui Dani. Cineva isi aminteste de o maxima celebra din fotbalul romanesc”mai exista o sanse”…si incepem toti sa vociferam “mai este o sanse…mai este o sanse?!?!” :))))

Vremea un pic se festeleste, dar avem noroc ca nu ploua. Oricum un pic de racoare ne-a facut bine… bine, depinde ce inseamna un pic, -2..-4 grade :)). Eu am mai facut traseul asta acum 6 ani si imi aminteam ca mi-a fost destul de frica la un lant si pe urcarea de pe creasta eram un pic coplesita. Incep sa imi fac emotii si intreb lumea…facusem Creasta Pietrei Craiului tot cam cu atata timp in urma si stiam ca acolo era mult mai greu.. si zic sa intreb: “comparativ cu lanturile din Crai cum vi se par aici? “ Tibi imi raspunde ”Pai alea erau mai usoare,cred, cu vreo 2 kg”…Bufnim toti in ras :)), ma linistesc toti ca nu e nimic greu si ca o sa imi placa defapt si parca imi mai trece frica. Ajungem la locul cu pricina de care imi aminteam ca era cumva intr-un unghi perpendicular 2 stanci si lantul la nivelul bratelor si prapastie la jumate de metru in stanga…atunci mi se parea mult mai aproape prapastia…dar acum parca nu mai e asa…ma linistesc din ce in ce mai tare :)) Dani imi intinde o mana de ajutor, pun piciorul pe treapta si imediat am si trecut. Probabil ca anii pe munte isi zic acum cuvantul. oricum treapta din fier nu era acum 6 ani..m-am super bucurat de ea pentru ca stanca aia nu are prea multe prize si m-a super ajutat  :))

Incepuse sa imi placa din ce in ce mai mult. Pe creasta incepe sa fie destul de rece, dar mi-e lene sa imi scot pantalonii lungi :)) era mai bine pentru ca la cabana m-a luat frigul cu toate ca inauntru era cald. Eu si Dani am pornit destul de hotarat in fata, ajungem pe Bucsoiu apoi repejor la Omu.                                         

Un gand destul de inspirat ma pune la coada cand am vazut ca se aglomereaza ca sa apucam sa comandam ciorbele. Intre timp apare si lumea se pune la masa si incepe sa scoata fiecare cate ceva. Dani scoate piesa de rezistenta si dupa ce ne incalzim toti cu ceaiuri si ciorbe devoram clatitele….Cred ca nu mancasem nimic mai bun in viata noastra :))…si gemul si crema de alune au intrat perfect. Mereu e asa pe munte, ne imparteam toti mancarea ,rasetele si bucuria ca intr-o familie. Langa noi 2 copii sfiosi si dragalasi stateau la masa, le oferim si noi, unul din ei ne refuza, dar accepta dupa ce tatal ii zice ca pe munte nu se refuza nimic. Le umplu clatitele si ma bucur parca mai mult decat ei…asta mi-a adus aminte cand eram mica si ieseam la joaca, langa bloc era un restaurant unde se mai tineau nunti si pe timp de vara sigur iesea o tanti tare draguta cu cozonaci sau prajituri calde…Doamne parca nu eram mancati de acasa :))) cele mai bune…

Ne strangem si pornim repejor. Afara se pornise vantul. Stam la poza parca cu zambetul inghetat :)) si pornim in alergare la vale pe Valea Cerbului. Un pic mi-era greu la inceput dar usor usor parca incepeam sa zbor pe stanci si iarba si ajung lumea din urma.Clatitele isi faceau efectul 😀 Pe drum zarim capre negre si tacem toti dintr-o data ca sa nu le speriem si sa le admiram in toata splendoarea lor…dar..ele tot se sperie la un moment dat , cred ca am tropait cam tare :))

La un moment dat traseul continua prin padure si  se intersecteaza mai spre final cu prima bucata cu care si incepusem. Picioarele ne merg mai bine la vale decat ma asteptasem, n-am resimtit nici febra cu toate ca nu prea mai facusem ture prea lungi, ajungem cu totii cu bine jos si ne bucuram de soarele care ardea un pic mai mult aici mai la baza. 

La final ne bucuram de streching, fiecare in felul lui: 

:))

Multumesc omuleti faini, a fost o tura tare faina, cu vreme perfecta, mancare super buna zambete si veselie…si lanturi “usoare” 😀 :)) Pana data viitoare, stay tuned 😉 

Tura de-a dura – Bucegi – Moeciu – Sinaia pe foci

Jurnal de călătorie 02.03.2019

Traseu :Moeciu de Sus – Vf. Bucsa – Strungulita – Strunga – Padina – Valea Dorului – Sinaia

Participanti: Tibi C. , Catalina , Misha

Tura de-a dura

Personal, mai făcusem tura asta, însă cu dormit la refugiul Bătrâna, cu Misha, sau cu dormit la Strunga, cu Tibi și Gabi.
Deci a fost mare bucuria când ne-am adunat toți trei, eu, Misha, Tibi, să facem traseul într-o singură zi. Traversarea Bucegilor, din Moieciu de Sus până la Sinaia, pe schiuri de tură.

Pe la 8 și jumătate am pornit din Moieciu spre Vârful Bucșa. Misha a dat un ritm constant, așa ca nici nu am simțit când am ajuns în golul alpin, cu vedere minunată spre Crai, Leaota și Bucegi. Însă vântul puternic ne-a întâmpinat ca de fiecare dată până acum, și nu ne-a slăbit pe toată culmea, până în Strungulița, de abia mai stăteam pe schiuri. Vremea însă era superbă, iar vântul teribil bătea numai din spate, așa că ne simțeam cei mai norocoși oameni, să fim acolo, să ne bucurăm de asemenea priveliște, zăpadă, senzații…

Asta până a început coborârea spre refugiul Strunga :)) Dornică să le arăt băieților ce am mai învățat între timp în ale schiului, m-am avântat încrezătoare la vale, sperând ca dacă mă dau bine pe pârtie, mă voi descurca și în afara ei. Numai că după câteva viraje, zăpada mi-a venit de hac și lipsa mea de experiență off piste m-a aruncat de-a dura în poziții nefirești, cu picioarele și schiurile în toate direcțiile.
Tibi era deja la refugiu, deja dăduse toată zăpada din ușă, așteptând să mă adun și eu de pe jos, în timp ce Misha încerca să găsească o variantă sa îmi fixeze legătura sărită în urma rostogolirii.

Și după toate astea, după ce ne-am convins care este nivelul meu de coborâre pe schiuri, ce zice Misha? Nu coborâm spre Padina pe varianta clasică, pe care mă descurcam chiar și eu cât de cât, ci îi dăm pe un vâlceluț, să ne asigurăm că fac și tura asta măcar câțiva pași cu schiurile în brațe :)) Dar în afară de porțiunea asta, zăpada a fost de vis, tare și frumos nivelată de vânt.

La Padina ajunși exact cum era estimat, ne-am permis relaxare la soare, ciorbă, cartofi prăjiți, bere, cafea… Să tot faci ture așa. Cu efort dozat frumos, fără forțări sau pauze inutile, a rămas timp berechet pentru făcut vitamina D în soarele generos de Padina.

După mai bine de o oră, pe la trei, am pornit cu drag spre partea a doua a excursiei, pe Lăptici la deal, spre Valea Dorului. Zăpada umedă și lipicioasă ne-a dat de furcă însă, lipindu-se generoasă de focile noastre, de crescusem centimetri buni în înălțime. Așa că înaintarea a fost greoaie, cu pauze de curățat foca-foca, momente bune de povești și glume.

Soarele era încă în glorie când am ieșit din nou sus, afară din pădure, dar ne-a luat în primire a doua oară vântul teribil. Dar, drăguțul de el, bătea tot din spate, prilej bun de încântare când vedeai cum, stând pe schiuri, pe plat, te împinge vântul singurel înainte.

După bucuria coborârii atât de frumoase pe traseul de 7500, am început și ultima urcare a zilei, pe pârtie, admirând apusul care făcea lumini și culori neașteptate în urma noastră.

Odată ajunși sus, la Cota 2000, vântul era deja extrem de puternic, soarele apus, iar noi abia stăteam în picioare, pregătindu-ne de coborârea finală, pe Drumul Soarelui, până în Sinaia. Dă jos foca, strânge clăparii, pune frontala… Pfff tărăboi mare când abia respiri din cauza vântului care zboară tot și îngheață orice peticel gol de mână sau obraz. Rămân veșnic recunoscătoare lui Tibi că a stat lângă mine, cu răbdarea lui de instructor de schi trecut prin multe, m-a ajutat până am reușit sa ma echipez, să putem sa îi dăm la vale. Mă dezobișnuisem să mai primesc ajutor :))

Pârtie înghețată tun, noroc că avea o urmă de ratrac și, Doamne, ce noroc ca tocmai îmi ascuțisem schiurile, ca altfel nu știu cum aș fi coborât. Tibi în față, să arate calea, eu la mijloc străduindu-mă să iau viraj după viraj, pe pârtia ca de tablă, Misha în urmă, filmând, minunându-se că nu trebuie să stea o veșnicie după mine, dar și distrându-se pe seama mea :))

Însă mai jos am dat și de zăpadă faină, așa că a fost completă bucuria dată de aventură, luminile orașului, schiurile din picioare, prietenie 🙂

Și cum am fost noi niște norocoși toată tura, cu o vreme superbă și priveliști de vis, la final totul a fost completat de faptul că un vechi prieten al lui Misha ne-a așteptat cu mașina la cota 1400, scăpând-ne de chinul coborârii pe pârtia închisă pana la cota 1000, printre pietre și gheață, la care s-ar fi adăugat alergatul după tren cu schiurile în spate, prin Sinaia 🙂

Gata, și am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea… noastră 🙂

Canionul Ciorânga 20.09.2018

Participanti: 

Cezar fricosu’

Roland incepatoru’

Tibi bazatu’

Levi echipatu’

Alex sexoasa

În toți munții românești exista trasee marcate și trasee nemarcate.

Ei, bine, Canionul Ciorânga intra în categoria celor nemarcate, care nu pot fi parcurse fără experiență montană, echipament de alpinism și muult curaj și dragoste de munte. 

Desi singura persoana din grup care a mai fost pe-aici a zis ca e o saritoare mare si-n rest e fain, am ajuns acolo si-am folosit din plin coarda și hamurile pana la saritoarea cea mare. Adică de doua ori, să se noteze.

La săritoare, Levi s-a dus primul și, deși vedeam doar doua pitoane de jos, am avut surpriza sa-l auzim exclamând la fiecare priza mare și prietenoasa și la fiecare piton din traseu, pitoane care au fost așezate foarte prietenos.

Ce frumos și relaxat am povestit eu pana sa urc pe saritoare.

La fel ca acum multi ani, cand am urcat ultima data pe ea, m-am tinut de primele bucle pentru a urca, apoi am catarat normal printr-un horn oblic pe care stateam pe burta și inaintam ecact ca intr-o pestera foarte scunda, unde atingi podeaua cu burta și tavanul cu spatele. 

În fine, am ajuns mai sus, intr-un loc în care stateam foarte confortabil asigurat de sus, de la 4 metri distanta, insa eram separat de filator de o prapastie de douăzeci de metri.

Inspaimantator. Acolo am avut toti momentele limită, unii înjurau, altii înjurau, mie imi venea sa plang, sa ma pun jos și sa le zic ca nu mai fac nimic – sa ma salveze ei. Panica m-a cuprins cu totul. Mi-a dat Levi niște pastile de îmbărbătare, adica mi-a zis sa respir, dupa ce i-am zis ca hiperventilez. Am respirat și m-am calmat un pic.

Apoi am încercat, numai ca la catarat, frica nu e de prapastie, ca odata ce intrii în ea, e clar ca drumul merge doar inainte. Eh, la catarat, greu și important e momentul cand renunți la confortul gândului ca te poți întoarce de unde ai plecat, iar dacă nu renunți, atunci se instalează panica.

Odata ce te-ai aruncat la a merge înainte, totul e minunat! Cateri și te vezi precum Alex Honnold și alti mai mari cățărători, ca pana la urma să ajungi sus și sa dai voie trupului sa tremure in liniște, creierului sa se relaxeze, iar ochilor sa-i vadă pe cei care vin după tine.

Ma rog, asa a fost pasul asta, altele sunt mai faine, altele mai puțin faine, dar diferite și cu farmecul lor.

Apoi au urmat alte cățărări la care am făcut pe eroul și altele la care am făcut pe copilul și am cerut sa fiu filat. 

Oricum, Levi, făcând asta cap, este acum eroul meu (nostru) și la cățărat, nu numai la gagici 🙂

La un moment dat, se termina partea cu stâncă integral și începe o față căzută înierbată, plina de pietricele la fiecare pas.

De acolo, începem să vedem și noi in final Soarele, fapt care ne face să mergem din ce în ce mai încet și să ne oprim la masă, să ajungem târziu în creastă – atât de târziu încât ne-a prins apusul acolo. Ma rog, nici măcar nu am prins apusul acolo, că am început să coborâm fix înainte să coboare Soarele. De acolo, totu-i poveste de-ntuneric, de nepovestit – față de cum a fost urcarea.

Raport de tură realizat de către: 

Cezar Crican

Cățărat în Cheile Râșnoavei *10.09.2018-11.09.2018*

După drumul scurt cu o oprire la Lidl să ne cumpărăm câte ceva de mâncare ne-am coborât din mașină în Prăpăstiile Râșnoavei lângă un foișor și o șcenă veche. Nu am stat prea mult pe gânduri și am început să ne echipăm pentru cocoț. În mai puțin de o oră de la coborârea din mașină ne aflam lângă un perete de cățărat cu trasee ușurele. Două trasee de începători pe care le-am făcut toți patru de încălzire. 

Entuziasmul nostru a fost afectat de al treilea traseu pe care l-am încercat. Levi a urcat primul cap de coardă și după o cădere și câteva sgârieturi  a reușit săl termine. Apoi am urmat eu să-l cațăr în manșă. Am pornit încrezător dar după primii trei metri m-am blocat, mult mai jos de cât am crezut. Dacă Levi nu insista să mă cațăr mai departe, coboram fără să mă chinui să termin traseul, folosind și alte mijloace neloiale. Am reușit să-l termin folosindu-mă de bucle și cățarat pe copacii de lângă perete. Cezar a fost ultimul care a coborât de pe perete și ne-am strâns echipamentul și am plecat la alt perete cu trasee puțin mai grele. 

Tibi a cățărat un traseu plin de mici surprize faine fiind filat de Cezar iar eu mă chinuiam să-l filez pe Levi care a pus doar prima buclă. 

Amândoi au ajuns în același timp în top dar stările lor erau foarte diferite. Tibi foarte încântat și fericit că a reușit să cațere o surplobă ieșind dintr-o fisură iar Levi puțin dezamăgit că s-achinuit mai mult decât a crezut că se va chinuii. Cât timp a cățărat Cezar traseul făcut de Tibi cei doi își luau o pauză în hamac. A reușit să termine traseul ajutat de încurajările noastre. Entuziasmul lui era asemănător cu cel a unui copil care a câștigat o jucărie la pufuleții cu surprize. Imediat ce am terminat și eu traseul l-a încercat si Levi dar oboseala începuse să-și spună cuvântul și i s-a pus un cârcel la deget.

Ne-am dat seama că suntem prea obsiți să mai cățărăm și am plecat la foișor, locul în care ne-am întins hamacele să dormim.

După ce am mâncat și am strâns lemne pentru foc  ne-am luat hainele groase și ne-am așezat lângă foc. Ăsta a fost începutul unei nopți vesele  cu muzică pusă de pe telefon, discuții despre politică, Erasmus, viitor și America. Aceste dicuții erau întrerupte de o vulpe curioasă. Într-un târziu ne-am pus la somn, după clătitele lui Levi iar foamea ne-a trezit pe la ora 11.00 și fiecare în ritmul lui a început să-și pregătească de mâncare. 

La ora 12.00 am început să ne cățărăm pe Creasta Generalului. 

Totul a decurs fără peripeții, încet și sigur. Traseul l-am terminat pe Via ferrata.

Întoarcerea la mașină am făcut-o în pași mari și rapizi iar oboseala ne-a tăiat berea de la sfârșitul turei și ne-am împrăștiat fiecare la casa lui.

Raport de tură realizat de către:

Alexandru Stoleru

Delta pe bicicleta * 28.04.2018 – 01.05.2018*

Silvia, Gabi si cu mine ne-am hotarat sa mergem in Delta inca de la Paste, dar pentru ca a plouat mult si dupa ce am sunat la Politia de Frontiara din Chilia Veche si ne-au spus ca drumul de la ei pana la tulcea are portiuni inundate ne-am hotarat sa mergem de 1 mai, asa ca here we go! Din dorintea de a nu fi singuri am facut publica tura sa ca ne-am dublat ca numar: Simona, Dan si Miha ni s-au alaturat (Miha era la a treia tura pe bicileta dupa ce anul trecut invatase sa mearga pe ea).

Ziua 1 – Sambata  Tulcea – Chilia Veche (70 Km)

Pentru a nu ajunge la 3 dimineata in Tulcea si a dormi in in boscheti in panta s-a decis ca masina care vine de la Brasov cu Miha, Simona, Gabi si Dan sa faca o escala la noi in Bucuresti unda sa doarma (4 ore) urmand ca la ora 5 dimineata sa plecam toti spre Tulcea ca sa prindem bacul de ora 9 din Tulcea in Tudor Vladimirescu. Zis si facut, dar pentru ca nu am avut timp sa ne oprim la magazin decidem sa ne oprim in Tudor Vladimirescu la primul birt sa ne luam cate ceva de mancare si evident prima bere pe ziua de azi. Pornim pe drumul spre Chilia Veche, astazi avem in plan sa facem cei 70 de km pana in sat urmand ca maine la 10 sa ne duca cineva cu barca pana in Periprava. Peisajul de pe drum este mult mai frumos decat celelalte dati cand am mai fost pe el pentru ca sunt foarte multe zone inundate, paduri inundate si balti pline de pasari si foarte multe lebede

Miha incepe sa se descurce cu mersul pe bicicleta cu coburi iar dupa ce ii improvizam un burete de sa din polarul CPNT prins cu duct tape restul de drum nu mai pare atat de groaznic.

Facem pauza de masa in Pardina la magazinul local dintre blocuri (da, Pardina are blocuri si eu m-am mirat cand am vazut asta prima oara) si dupa de abatem de la drumul pietruit in favoarea drumului de pamant pe langa Ostrovul Tatarului si cu peisaj mai  dragut decat printre tarlale de teren arabil. Dupa un ocol in care am fost nevoiti sa iesim de pe dig la indicatiile unul localnic si sa mergem pe un drum pe langa o fosta cultura de canepa reusim cu un foarte mare noroc sa trecem un pod peste un mic canal prin „curtea” unei conscructii fara sa ne simta cainii de acolo. 

Cand mai erau 6 km pana in sat eu cu Gabi am plecat in fata ca sa gasim locul ideal de dormit, si l-am gasit, intr-o poiana langa o perdea de padure si un canal foarte dragut cu apa si evident tantari. 

Ziua 2 – Duminica Chilia Veche – Sulina (30 km cu barca cu motor si 35 de km cu bicicleta)

Avem parte de un concert matinal (inca de pe la ora 6) al unei pupeze care sta prin copacii de langa corturile noastre, dar reusesc sa o ignor si sa mai dorm pana la 8 cand ne trezim cu totii. Aveam programat ca astazi la ora 10 sa ne duca cu barca un domn de la Pensiunea Vital din Chila Veche cu barca pana in Periprava pentru ca pana acolo nu mai exista drum. Asa ca plecam din „camping” pe la 9 jumatate ca sa apucam sa dam si o tura de sat pe strada principala si sa ne si oprim la un supermaket aparent deschis chiar atunci. Mergem la pensiune, vorbim, iar dupa mergem la debarcader sa incepem urcarea bicicletelor pe barca. Pentru ca celelalte barci sunt plecate vom merge cu Raducu.

Dupa o jumatate de ora de legat bicicletele intre ele si de barca pe principiul daca le pierdem macar sa fie legate ca sa le gasim usor plecam spre Periprava.

Hai ca se vede bine in fata.

Dupa cam o ora de mers cu Raducu ajungem la Periprava, debarcam tot, caram toate bagajele si bicicletele de pe ponton pe mal, ne montam bagajele si plecam spre Padurea Letea pe un minunat drum de nisip. Minunat pentru mine, aparent bicicleta mea de 29 are un foarte mare avantaj pe nisip spre disperarea celorlalti care se tot dau jos si imping la biciclete. Drumul are niste portiuni care trec prin padure care este foarte faina si diversificata, fiind cea mai nordica padure sub-ecuatoriala si ale carei seminte au fost aduse de apa si de pasari de-a lungul timpului. In padure ne intalnim cu prmul cal salbatic, e superb! Era in fata noastra pe drum, ne ocoleste prin padure si iesie din nou pe drum in spatele nostru, se uita un pic la noi, sta la poza si pleaca mai departe.

Plecam si noi pentru ca in padure ne mananca tantarii. La iesirea din padure vedem niste masini de transport persoane mai improvizate parcate si poarta deschisa catre padure. Padurea Letea este rezervatie stricta ingradita cu sarma ghimpata in care teoretic este interzis accesul oamenilor, dar pentru turisti exista un traseu de 3-4 sute de metri prin padure si un pod peste o apa pana la prima duna de nisip. Un ghid ne povesteste ca acolo a fost candva fundul marii si de acolo provine nisipul iar padurea este sub forma unor fasii de vegetatie alternate cu dune de nisip 7 la numar. Facem cateva poze, iesim si mergem mai departe.

Ajungem la C. A. Rosetti unde vrem sa facem pauza de masa dar pentru ca magazinul este inchis. Dam o tura dus-intors pana la Letea care este cel mai bine conservat sat din Delta Dunarii si ne intorcem cu bere rece la Miha pe care am lasat-o sa se refaca si sa pazeasca bagajele in C. A. Rosetti care isi facuse deja un prieten patruped. Mancam si plecam mai departe spre Cardon si Sulina. Ajungem la Sulina fix la timp ca sa prindem apusul in Dunare si mergem sa ne intalnim cu tipul care ne va da caiace pentru maine sa facem o tura. Multumim Gabi ca ne-ai gasit caiace!  

Mergem la noua lui casa in constructie care o oripileaza pe Simona ca e facuta la ochi cu niste trepte de ti-ar fi bun un ham sa te asiguri cand urci pe ele, ne prezinta caiacele pe care ne le ofera maine. Omul a spus ca ne recomanda niste canoe de 3 persoane, dar cu noi am insistat ca vrem caiace (a doua zi ii vom da dreptate). Ne lasa sa dormim in casa lui in constructie care are parchet pe jos si o baie functionala, asa ca facem un dus si iesim in oras la o terasa.

Ziua 3 – Luni Tura de caiace pana la lacul Rosulet si inapoi (20Km)

Astazi ne intalnim la 8 jumătate cu omul, punem caiacele pe duba lui si ne duce pana la Canalul 4 ca sa nu fim nevoiti sa iesim pe dunare cu ele. Ne lansam initial in echipe mixte, baiat cu fata pe caiac. Gabi si cu Miha se pun in caiacul rosu care este cel mai instabil si greu (groaznic) de manevrat, dupa 10 minute  Miha se plange de cat de greu e in caiacul rosu asa ca am zis sa fac schimb cu ea de caiace. Dupa ce am aflat ca se poate face schimb de locuri in caiace chiar pe apa facem schimb. E groaznic caiacul asta trebuie sa stai tot incordat, perfect vertical si bonus nu reusim sub nicio forma sa mergem drept cu el. 

Majoritatea oamenilor din barci sunt faini si incetinesc cand trec pe langa noi.

Dupa 7 km de vaslit si multe rocade intre noi gasim o iesire faina la pamant si facem pauza de masa. Dupa ce ne-am dezmortit si uscat fundurile un pic am plecat mai departe spre lacul Rosulet. Am avut o foarte proasta idee sa ne legam caiacul rosu de altul  mai bun in speranta ca va merge mai drept, n-a functionat ideea, iar pentru ca l-am legat de spate (pentru ca doar acolo avea o bucla) a fost groaznic sa stam intr-un caiac instabil si sa fim trasi cu spatele.

  Am ajuns pe lac, am facut cateva poze si am decis ca ne intoracem pe acelasi drum inapoi ca sa avem si niste timp cu lumina pe plaja. La intors am facut iar o mica oprire la locul de luat masa unde am facut o improvizatie si am legat caiacul rosu de fata de data asta si am facut schimb de caiace cu Simona si Dan. De aici a fost muult mai bine, Gabi si cu mine trageam caiacul rosu din care Simona ne citea aventuri din zona glaciara iar Dan in spate doar carmea. De la deversor Dan si cu Simona s-au desprins de noi ca s-au plictisit si s-au descurcat chiar foarte bine pana la locul de intalnire cu tipul sa ii dam caiacele inapoi.

 

Ajunsi inapoi acasa la tipul care ne-a dat caiacele am decis ca nu mai dormim la el si in seara asta, i-am platit pentru caiace, i-am multumit si am plecat pe plaja sa prindem ultimele 2 ore de soare unde noi baietii am intrat in mare sa facem o baie bine meritata. 

Dupa ce a apus soarele am plecat in centru la terasa sa bem o bere ca urmatoarea zi urma sa fie ziua Simonei si sa facem planul unde dormim: Gabi nu voia sa dormim pe plaja ca riscam sa ne laum amenda pentru ca este interzis campatul in Rezervatia Biosferei  Deltei Dunarii si ca ne umplem de nisip si stricam corturile, eu avem un plan cu un loc langa bratul Sulina care nu a sunat prea promitator cand am ajuns acolo si erau cativa caini, asa ca am dormit in curtea Cimitirului din Sulina intr-o parte unde era iarba mare si nu erau morminte, iar la cat de obositi eram oricum nu ne prea pasa.

Ziua 3 marti Sulina – acasa cu vaporul si masina

Astazi trebuie sa prindem vasul pasager care pleca la 7 (de fapt la 7 fara 5 era deja dezlegat de ponton) asa ca ne-am trezit pe la 5, iar in timp ce strangeam m-am uitat la ce ora rasare soarele in Sulina. Vazand ca rasare la 6 fara 10 am strans cat de repede am putut cortul si am fugit sa prind rasaritul pe plaja, l-am prins fix cand am ajuns pe plaja, intre timp au venit si restul, am facut poza de rasarit, si am fugit la vapor. Cu vaporul am mers pana in Tulcea (5 ore) iar dupa am plecat spre case: noi spre Bucuresti iar ceilalti direct spre Brasov prin Braila.

Per total a fost o tura reusita, iar daca Miha spune ca s-a bucurat mai mult decat sa se chinuie putem spune ca a fost o tura grozava.  

Raport de tură realizat de către:

Ciorăscu Tiberiu

Skip to toolbar