Activitati CPNT

 Cu sigurantã acei dintre voi care au reusit prin drumetiile lor sã cunoascã cel putin în ansamblu spectaculosii munti din România au trecut cel putin o datã prin muntii Fãgãras, renumiti pentru lacurile glaciare pe care peisajul ni le oferã. De asemenea, trecând pe potecile muntilor Fãgãras este imposibil sã nu vã fi întâlnit cu numeroasele cabane pe care acesta le posedã precum cabana Cascada Bâlea, cabana Lacul Bâlea, cabana Podragu, cabana Urlea, cabana Negoiu etc.

Terenul muntos creeaza greutati in organizatea si executarea deplasarilor, datorita numarului redus de comunicatii, precum si din cauza naturii si starii lor. In plus, conditiile meteorologice influenteaza in mare masura gradul de practicabilitate a drumurilor.
Daca la cele aratate mai adaugam faptul ca potecile si drumurile inguste de munte pot fi usor blocate prin distrugeri, baraje, avalanse sau prin doborarea cu exploziv a stancilor in locurile inguste, in pasuni, in defileuri, ne putem usor inchipui cate greutati trebuie sa invinga montaniarzii pana la inceperea escaladarii sau ascensiunii, care de fapt solicita cel mai mare efort.
Dupa cum se cunoaste, repetarea si gradarea sistematica a eforturilor dezvolta forta si abilitatea intr-o anumita directie, pregatind corpul si musculatura pentru performante maxime: organismul isi mareste capacitatea de eliminare a toxinelor, inima se obisnuieste cu un lucru mai intens, impingand o cantitate mai mare de sange in tesuturi fara sa accelereze netolerabil pulsul, plamanii isi maresc capacitatea respiratorie, iar respiratia pastreaza un ritm regulat chiar in timpul efortului. Antrenamentul consta, deci, in obisnuirea sistemului nervos de a nu reactiona la oboseala si in adaptarea functionarii inimii, plamanilor, a eliminarii toxinelor la efort, fara a simti corpul obosit si spiritul deprimat, ceea ce ne ingaduie sa facem un lucru mai intens ori un timp mai prelungit decat cel normal. Acest antrenament impins insa in mod silit peste anumite limite poate duce la un asa grad de uzura a organismului, incat intervine surmenajul fizic ( somnolenta si insomnie, pierderea supletei muschilor si articulatiilor, aparitia deprimarii si a oboselii ).

In caz de accident in primul rand este necesar sa stim ce trebuie ce trebuie si ce nu trebuie facut. Daca persoana care acorda primul ajutor nu are aceste cunostinte se poate intampla ca, in loc sa ajute, dimpotriva, sa accentueze suferinta, putand chiar provoca aparitia unor complicatii care sa intarzie vindecarea. Dar nu numai atat, un ajutor incorect acordat poate duce la pierderea definitiva partiala sau chiar totala a capacitatii de munca a accidentatului.
Persoana care acorda primul ajutor trebuie sa dea dovada de calm si stapanire de sine. Este necesar sa fie indepartate persoanele care provoaca panica si impiedica astfel acordarea rapida a masurilor adecvate de prim ajutor. Daca cel care acorda ajutor nu a fost de fata la momentul producerii accidentului el trebuie sa se orienteze asupra naturii acestuia, cerand informatii fie de la persoanele din jur, fie, in masura in care este posibil, chiar de la cel accidentat. Aceasta informare este deosebit de importanta deoarece indica masurile rapide care trebuie sa se adreseze simptomelor principale prezentate de accidentat.
In acordarea primului ajutor este recomandabil sa limitam pe cat este posibil orice manevra care accentueaza suferinta accidentatului sau bolnavului, miscarile strict necesare trebuie sa fie blande, precise si simple. De exemplu, transportul unui accidentat trebuie organizat cu prudenta si indemanare, astfel incat sa nu zdruncine, sa nu agraveze suferinta. In caz de traumatism (lovitura violenta, cadere) este absolut necesar sa nu se mobilizeze regiunea traumatizata, sa nu se efectueze tractiuni sau alte manevre asupra ei. Nu sunt indicate nici incercarile de a pune osul in pozitia normala in caz de fracturi. Acestea sunt manevre dificile care necesita o pregatire speciala.