Ideea acestei ascensiuni s-a copt in capul unui prieten, Chitanu (Chitulescu Bogdan), el mi-a propus-o in ianuarie la o tura prin Bucegi.
Am stabilit atunci ca mergem, perioada aproximativa, am mai hotarat ca o sa facem impreuna un nr cat mai mare de ture de antrenament, plus antrenament individual cat mai mult.
Acu, ture impreuna am mai facut trei si antrenament individual (alergat) eu nu am reusit de loc, sunt prea lenes, am iesit in schimb la catarat destul de mult, spre deosebire Chitanu a perseverat in alergare , pana intracolo incat la un moment dat , din cauza faptului ca il dureau genunchii, alerga pe varfuri (sa nu dea socuri in genunchi).
Am stabilit data plecarii in 08.06.2009, asa ca in ziua respective am taiat-o, noi doi impreuna cu doi prieteni Fratila Lucian (Luci) si Clinciu Sebastian (Sebi), care au hotarat (in ultimul moment) ca vin si ei cu schiurile sa urce pe Monte Rossa.
Drumul a fost:Brasov-Arad-Ungaria-Austria-Germania-Elvetia, majoritatea distantei am parcurs-o pe autostrada, in Elvetia ne-am decis sa luam o alta ruta decat cea clasica prin Zurich, prin regiunea Sylvreta. Aici ne-am ratacit de mai multe ori, oamenii astia nu au indicatoare rutiere si alea care sunt sunt debusolante. Oricum, am facut in ziua aia cel putin 50 de transfagarasene, am ramas cu impresia ca elvetia nu are un metru liniar de asfalt plat, si toate drumurile erau exact transfagarasene sau mai abrupte.
Marti pe la ora 21.00 am ajuns in Thash, ultima localitate in care se poate ajunge cu masina, de aici trebuie neaparat sa iei trenuri sau microbuze, noi am ales varianta cu trenul, dar asta a doua zi de dimineata, noaptea am petrecut-o (la indicatiile unui localnic) in niste baraci ptr.muncitori, cam abandonate, dar in stare buna.
Miercuri am ajuns in Zermat, aici ne-am despartit de Sebi si Luci, ei land trenuletul spre ghetarii de pe monte rossa, noi mergand la telecabina de merge pana la schwarszee(2583), zermatul se afla pe la 1600. din pacate telecabina pe ruta aceea nu avea program pana a doua zi si nici lucrul asta nu era sigur???, asa ca am decis sa mergem pe jos zermat-hornli (1600-3200). In cam 2 ore am ajuns la schwarszee si de aici entuziasiti am crezut ca pana la hornli nu mai avem mult, dar de aici au inceput portiuni mari de zapada floscaita si lipsita de consistenta, asa ca am ajuns la hornli dupa cam 4 ore (20.30) rupti de oboseala, trebuie sa precizez ca ambii aveam in spate rucsaci de cam 30 kg cu echipament, mancare multa , cort de iarna (6 kg) etc.
Ptr. a doua zi (joi) ne planuisem o tura de recunoastere a traseului, varful urmand sa il urcam in ziua de vineri. In noaptea aceea am mai nins cam 40 cm de zapada si s-a pus pe batut un vant turbat, foarte nasoale conditii.a doua zi vantul continua sa bata, noi am decis sa facem tura de recunoastere, cu mare greutate am gasit linia aproximativa a traseului (exceptand intrarea cu corzi fixe, care e evidenta), am facut cam 3-4 lungimi , gasind f putine cuie, si cu dificultati de orientare, totul amplificat de vant turbat, asa ca am decis sa ne intoarcem desii timp mai aveam berechet.
La cabana(apropo am uitat sa precizez, cabana avea o camera deschisa si functiona ca refugiu) gasim o echipa de austrieci care aveau si ei planuit ptr a doua zi urcarea pe varf, ei sustineau ca o sa urce cu tot cu vantul care batea , noi decidem ca daca vantul nu se opreste sau salabeste, nu plecam.
A doua zi vantul batea si mai tare, am iesit pe la 4.00 sa verific , aproape ca ma dat jos si zapada spulberata ma orbit, deci ramane ptr ziua urmatoare. In schimb austriecii s-au ridicat pe la 6.00 si au plecat, dar in jos .
Ziua aceea am lenevit-o, in principiu dormind, pe la amiaza au mai aparut 2 echipe, una elvetiana si una spaniola, ambele cu intentia sa urce fata nordica, elvetienii cunosteau f bine zona, spaniolii ptr prima data pe acolo. Incercam sa profitam de experienta elvetienilor si ii intrebam detalii despre traseu, dar sunt surprinzatori de vagi in explicatii, oricum ne-au aratat o linie generala. Tot povestind cu ei i-am intrebat de perioada optima de urcat, ei mi-au recomandat ori iarna ori toamna f tarziu, in nici un caz vara in sezon, decat daca ai o placere sa cateri in compania a mii de oameni care se deplaseaza in ambele sensuri si ca sa intelegem despre ce e vorba, ne-au spus ca dimineata inainte sa se lumineze se vede lant neintrrupt de frontale de sus pana jos.
Elvetienii dupa ce au facut o mica recunoastere au renuntat la traseul planuit (fata nordica), zapada fiind f nasoala, spaniolii in schimb au hotarat ca merg.
A doua zi vantul se domolise serios asa ca pe la 4.45 am plecat in sus. Zapada fiind inghetata faceam progrese rapide, in rest aceleasi probleme cu orientarea si cu lipsa asigurarilor(pur si simplu nu le gaseam in zapada), dar una peste alta ne deplasam repejor, pe la 9.00 am ajuns la solvay. in jumate de ora am luat-o mai departe, dar totul se schimbase, soarele inmuiase zapada totul era instabil, gradul de periclitate a crescut imens, inaintarea a devenit mult mai lenta.
Acu un pic despre dinamica echipei noastre, in prima parte a diminetii chitanu a avut mai mare vivacitate, el mergand majoritatea lungimilor cap, dar pe masura ce timpul trecea rolurile sau inversat, am facut atunci catararea cu cel mai mare grad de periclitate din viata mea, catarare mixta (zapada-gheata si stanca), linie a traseului facuta de mine si lungimi intregi batute de mine, in acele momente am trecut peste cel mai dificil punct, nu tehnic ci psihologic, chitanu spunand ca nu mai are nici o dorinta de a urca, depinde doar de mine daca continuam, eu nu vedeam f multe motive de a renunta in acel punct, era inca devreme eram f aproape de lungimile cu coarda fixa, unde am fi avut alta siguranta, asa ca am continuat.
De la coarda fixa chitanu si-a ravenit, luand in primire rolul de cap de coarda si a dus echipa pana pe fata de zapada de sub varf. Aici am revenit in rolul de cap de coarda, lipseau asigurarile, dar era ok zapada era tare si pioletii si coltarii se infigeau frumos. In momentul in care am vazut statuia de pe varf am decis sa ne intoarcem( era destul de tarziu, 17.00), mai aveam de urcat cam 50 m diferenta de nivel, dar chitanu a fost de neinduplecat, nu a vrut sa se mai miste, oricum se chema ca am cucerit varful, doar ca nu am stat pe el, asta e.
In seara aia am ajuns pana la solvay, pe la ora 20.00, zapada se intarise si totul a decurs mult mai repede, am dormit inveliti in paturile din dotarea refugiului si a doua zi pe la 5.00 am luat-o in jos. Noi credeam ca in 3-4 ore o sa fim jos, dar ne-am ratacit pe fata estica de ne-a luat mama naibi, sa incalzit f tare totul a revenit la starea de instabilitate, nu gaseam de nici un fel pitoane de rapel, ne-am consumat majoritatea pitoanelor pentru amenajarea rapelurilor plus zeci de metri de cordelina, norocul nostru ca se gaseau colturi si clepsidre dupa care sa legi corderlina, altfel nu ne ajungeau cuiele. Pe la 13,30 am ajuns in final la hornli si am plecat cat am putut de repede in jos sa prindem telecabina de la schwarszee, dar am pierdut-o, asa ca am luat-o pe jos(din nou), bocancii din picioare si rucsacii din spate ne-au epuizat fizic si nervos pana jos, mai ales ca eram uzi la picioare (floscaiala de zapada a intrat prin pararazapezi si sa scurs in bocanci), pe la 19.30 eram la masina, a doua zi am plecat spre Romania (luni) si marti am ajuns in Bv.
Acu, cateva paranteze, spaniolii de au incercat sa urce pe fata nordica creca au murit.elicopterele erau in continu in jurul nostru veneau periodic sa ne verifice, in ziua in care am coborat de la solvay, am vazut elicopterul facand manevre dubioase , la un moment dat l-am vazut cu un om agatat sub(era clar un salvator), apoi acelasi elicopter, venind dinspre fata nordica cu acelasi om agatat sub plus niste chestii destul de suspecte, chitanu zicea ca ar semana a oameni, cand am ajuns langa hornli am vazut urme pe ghetar de mergeau inspre fata nordica, nu erau acolo cand am plecat.
Despre chitanu, m-am tot gandit , ca alpinist imi e superior fizic si poate si tehnic, de ce a dat inapoi la un moment dat?, concluzia mea e ca a luat muntele prea in serios, trebuie sa iei totul ca pe un joc in care iti pui la bataie tehica experienta capacitatile fizice ca sa iasa bine, sa urci sa cobori, sa ajungi acasa, daca accepti ca tot ce te inconjoara si conditiile in care te afli te pot omori destul de usor, atunci instinctual de conservare te apuca de oua si te trage inapoi.
Cam atat.