Din când în când, după timpuri îndelungate cu greu trecute, undeva, într-un loc ferit de lume, câțiva oameni frumoși se adună laolaltă. Și după ce strâng de prin pădure niște lemne și aprind un foc de tabără, după ce-și trag și o buturugă mai aproape de căldura focului, se așează bine și încep să se audă corzile chitărilor. Și încep și cântă cântă, cântă, și cântă până nu mai pot. Acolo în depărtare nu-i aude nimeni, doar ei pe ei, ei între ei. Și cântă… că asta e ceea ce mai iubesc ei să facă. Pe lângă colindat potecile munților… iubesc cântatul la focul de tabără.
