Weekend-ul 20-21 martie a fost zugrăvit în culori intense de albastru, alb și portocaliu. Cu dorința de a ne aventura în munții Harghitei, am pornit cinci aventurieri spre vârful Cucu: Cristi, Misha, spiridușii Cornel și Mădă și eu, Gabi M. (Mică sau Munteanu?).

Ne-am întâlnit dimineața la Misha, eu cu jumătate de oră mai repede, Cristi cu jumătate de oră mai târziu, am aruncat în mașină rucsacii care cântăreau o tonă, voia bună, și iată-ne, în drum spre Băile Tușnad!

Drumul a fost plin de glume, râsete și o puternică poftă de drumeție. Ajunși acolo, au apărut și problemele: Cristi își uitase izoprenul acasă iar eu aveam un sac de dormit de +10 grade și două parazăpezi stângi + suprapantalonii lui Misha, dar asta nu ne-a oprit din a merge mai departe!

Urcarea a fost obositoare, cu un forestrier și niște poteci pline de zăpadă până peste genunchi. Vântul își mai făcea apariția cu câte-o adiere iar brazii se mai scuturau de zăpada grea de pe ei, dar soarele era veșnic zâmbitor iar cerul senin și albastru. Cu priveliști de nedescris (pozele își spun cuvântul) și cu un anturaj la fel de fain, am înaintat, chiar dacă cu greu, prin zăpada care ne stătea în cale. Deși mă înfiora gândul de a dormi într-un sac atât de subțire într-un refugiu, pe timp de iarnă, Cristi a găsit soluția! Cu un cavalerism de nezdruncinat, mi-a spus: „Stai liniștită, Gabi! O să îți dau eu geaca mea groasă de ski!”.

După aprox. patru ore de mers constant, de săpat prin zăpadă și de multă oboseală am zărit, după o poieniță, refugiul de sub vf. Pilișca! Ne-am dat ghiozdanele jos foarte bucuroși, am scos dozele de bere și mâncarea și ce să vezi! Ne dăm seama că drumul ăsta de 4 ore îl făceam vara într-o oră! Nehotărâți, gândindu-ne că mai avem de mers cel puțin 8-9 ore până pe vf. Cucu și imagindându-ne cum am fi blestemat decizia de a pleca, am votat în mod democratic să rămânem acolo.

Și uite așa ne-am întins frumos hamacul, ne-am săpat o potecă prin zăpadă (mulțumim Mădălina) am strâns crenguțe și lemne pentru focul de tabără promis de atâta amar de vreme de Cornel și am savurat priveliștea din amurg.

Ne-am dat seama că în albastru, alb și portocaliu nu erau zugrăvite doar cerul, zăpada și refugiul, ci și drapelul secuiesc care a atârna mândru nevoie mare deasupra refugiilor.

După o zi întreagă de depănat povești și amintiri și de râs în jurul focului, și-a făcut apariția noaptea și totodată cu ea și alți 4 călători pe schiuri! Și ei au subestimat, așa ca noi, dificultatea traseului spre refugiul de sub vf. Cucu.

Ne-am împrietenit, le-am făcut loc la căldura de lângă foc, le-am aflat poveștile și ne-am împărțit în cele doua refugii.

Și când venise momentul să dea și Cristi dovadă de eroism, geaca promisă cu atâta gentilețe era pe el, tremurând mai tare decât mine și indicându-mi că nu se trezește să mi-o dea nici în ruptul capului.

Cu chiu, cu vai, cu somn, nesomn, a trecut și noaptea cea geroasă și am ieșit cu toții afară la căldura soarelui. Misha ne-a pregătit un ceai de portocale super bun care ne-a încălzit, am mâncat împreună micul dejun, am mai admirat priveliștea care ne făcea cu ochiul și cu o ultimă poză cu refugiul, am pornit la drum.

Și ce bine că aveam poteca deja săpată! Drumul la întoarcere a fost atât de rapid și ușor, cu câteva vize, bătaie în zăpadă (scuze Misha) și muuultă voie bună.

Am ajuns într-un final la mașină și ne-am stabilit noua destinație: restauranul Paprika, unde aveam să bem veșnica bere binemeritată de după tură.

Înapoi în mașină în drumul spre casă, ne-am promis că la vară vf. Cucu și refugiul de sub el nu se vor lăsa nedovedite, așa că așteptăm cu nerăbdare să se topească zăpada ca să ne aventurăm din nou în munții Harghitei!