Totul a inceput imediat dupa Rev, cand Sorin isi propusese sa faca unul dintre cele mai grele trasee marcate de la noi din tara, poate cel mai greu dupa parerea mea…creasta Pietrii Craiului.
M-am gandit ca poate fusese doar o idee aruncata in vant, pana cand m-am trezit umbland dupa echipament tehnic pentru tura.
Am incercat sa gandim cu vreo doua zile inainte strategia pe care aveam sa o adoptam si parcurgerea momentelor cheie ale traseului…in speranta ca vom fi pregatiti pentru ceea ce ne astepta.
Asa ca sambata dimineatza, un pic cam nedormiti ne intalnim in gara Ioana Balea, Victor, Ciri si io. Aratam un pic ingandurati, mai ales ca se anuntasera temperaturi foarte scazute…pana la -25 grade Celsius.
La Fantana lui Botorog ne intalnim si cu partea a doua a echipei…Sorin, Andrei Bejan, Dan Dinu.
Impartim echipamentul pentru fiecare, razand uneori de parca ne pregateam pentru o expeditie in afara: coltari, pioleti, hamuri, coarda, carabe cu filet, carabe simple, cagule, ochelari…ca la carte.
Conform planului pornim catre Saua Funduri, depanand tot felul de amintiri mai serioase sau mai haioase. La troita de la intrarea in Cheile Pisicii facem o scurta pauza…vitaminizandu-ne cu un delicios compot de piersici adus de Sorin. Cheile Pisicii acoperite de zapada nu ne-au pus deloc probleme…asa ca in scurt timp ne-am trezit trecand de zona La Table, Poiana Lespezi…si incepand urcusul catre Saua Funduri.
Zapada buna la mers, destul de mica, ne-a solicitat insa mai ales din cauza nesomnului din seara precedenta. Pe la ora pranzului am ajuns in refugiul din Saua Funduri…cu mari sperante ca suntem in grafic…si ca vom ajunge la prima tabara in timp util.
Creasta Sudica mi s-a parut mult mai solicitanta decat cu o luna in urma…cu toate ca zapada era foarte mica, pe alocuri ivindu-se bucati de stanca si chiar smocuri de iarba.
Inaintand catre varful Zbirii care se vedea in departare am putut admira de la inaltime Marele Grohotis si Poiana Inchisa…iar in departare Iezerul, Fagarasul, Postavarul, Piatra Mare, Ciucasul, Bucegiul si Leota.
In lungul crestei varful La Om parea total inzapezit, fata de varful Zbirii extrem de masiv, masivitate datorata apropierii fata de el.
-„Coarda!!!!!! Scoate coarda!!!!! Nu te misca….Stai acolo”….si am incremenit. M-am intors sa ma uit in spatele meu si o vad pe Ioana atarnand ciudat intr-un pasaj destul de dificil pe care tocmai il trecusem. Noroc cu Bejan care era in apropiere si care intr-o clipita fu langa ea…insa a trecut.
Din ce in ce mai concentrati si un pic osteniti ne-am indreptat catre La Om care parea cand mai aproape…cand mai departe. Numaram deja culmile catre el in speranta ca nu avea sa ne prinda noaptea pana la refugiu. Vantul care batea in rafale puternice a inceput sa ne puna probleme facand inaintarea mult mai anevoioasa. Se mergea intr-un ritm prudent creasata fiind din ce in ce mai ascutita, zapada mai tare si vantul mai puternic ( pe deasupra ne mai aunca in fata si bucati din marginile fostelor cornise…si particule de zapada inghetata)
Totul s-a intunecat si noi inca mai numaram culmile si varfurile…”poate dupa asta….sigur dupa asta…inca 10 minute”. Parea fiecare pentru el, in lupta contra vantului si a muntelui…..-„Lipseste unu!!!Unde-i Andrei!!!!…de fapt era langa noi, ascuns de o muchie. Concentrarea era maxima, personal imi doream sa ajung odata la refugiu…dar refugiul nu mai aparea…-„Coarda!!!!! Scoate coarda!!!! Sorin cu o voce grava, un adevarat lider. Cu ajutorul lui Dan si a lui Ciri am reusit sa trecem asigurati, un pasaj nu foarte dificil insa periculos in conditii de oboseala si mai ales a vremii si a noptii patrunzatoare.
In sfarsit refugiul…era numai 18.45….destul de devreme…insa mi s-a parut o vesnicie.
La adapostul celor doi saci de dormit pe care ii aveam si a caldurosului ceai facut la primusul lui Dan…am adormit linistit…perturbat doar de vantul care parea ca vrea sa smulga refugiul de pe creasta.
Dimineatza…vreme inselatoare cu multa ceata, rafale de vant si un pic de gheata…am hotarat sa ne retragem din creasta catre Grind si apoi acasa…cu mici remuscari ca nu terminam ceea ce ne-am propus…dar dupa cum zicea cineva…e bine sa sti cand trebuie sa renunti si sa nu te hazardezi.
Coborarea am facut-o pe o vale…exersand caderile in piolet…caci marea durere era ca am carat atata echipament fara sa-l folosim cat am fi vrut.
Din Grind si pana in Cheile Pisicii nu era decat o aruncatura de bat, asa ca am ajuns la tren destul de repede.
O tura complexa, faina pe ansamblu…insa destul de solicitanta…una din cele mai grele pe care le-am facut…poate cea mai grea!!!:)
Poze din tura puteti vedea in galeria foto.