Autor: Ecaterina Lorenț

Foto: Ecaterina Lorenț, Filip, Ionuț

Dupa doua zile de sunat la Salvamont, apoi la alt numar gasit pe interneti, apoi la un altul primit de la un nenea salvamont, dupa luatul contactului de la Tibi care si el la randu-i, isi rezervase un weekend, care s-a adeverit a fi acelasi numar pe care incercam sa sun de doua zile, am reusit sa vorbim cu Dl. Marian de la Salvamont pentru a rezerva refugiul. Planul a fost clar de la inceput, nu mergem pentru o tura de anduranta cum adesea gasesti prin planurile CPNTiste, ci pentru experienta. Stiam de refugiul asta dar nu apucasem pana acum sa-l vad cu ochisorii nostri si-am zis ca weekendul asta e un timp la fel de bun ca oricare altul. Ne gandisem si la doua nopti dar si Salvamontul si altii din club care au fost acolo, ne-au atentionat ca iarna poate fi destul de frig, si poate doua nopti ar putea fi prea mult. Bun, am rezervat o noapte, am primit un document stufos cu regulament unde cu totii trebuia sa ne semnam si sa completam cererile individual, cu date personale si copii dupa CI personal pentru ca poate doar asa, se poate mentine curat un refugiu public si gratuit, ca acesta.

Sambata dimineata am plecat din Brasov, cu trenul de 8, ca la putin peste 10 sa ajungem in Gheorgheni. Citisem pe net de un bus care pleca de aici la 13 pana in Lacu Rosu, am sunat la ei, nici un raspuns. Dupa ce ne-am luat aprovizionat la Lidl cu ce ne mai pofteau inimile, am pornit spre autogara sa aflam mai multe informatii. Aflam de pe la oameni ca s-au asfaltat strazile si schimbat intre timp, si sensul de mers al masinilor, astfel ca autobuzele nu mai opresc in aceleasi locuri ca inainte. Bun – ajunsi la autogara, vedem un numar de telefon de la alta firma – sunam, nimic nici acolo. Aparea totusi un afis care zicea ca autocarele de pe acea ruta acum opresc in fata liceului. Intre timp, apare o alta cursa si soferul acesteia confirma informatiile. Am luat-o la pas, am descoperit, odata ce am trecut de periferia gri si industriala ca Gheorgheni e un oras chiar simpatic, cu un centru destul de bine definit si conservat.

Ma contacteaza salvamontul  sa vada pe unde suntem, ii zic ca vom merge sa luam busul dar ca nimeni nu ne-a raspuns la vreun telefon si nici oamenii de pe strada nu ne pot confirma sau infirma existenta acestuia. El spune sa facem autostopul ca e weekend si sunt multe masini. Dupa ce ne-am invartit in centru putin, am intrat si intr-un second hand, sperand si la ceva echipament super ieftin, dupa care ne-am proptit in statia de bus. Propun sa facem autostopul, Filip zice sa asteptam pana la ora de plecare notata in orarul de pe net. Ca sa mai treaca timpul, incepem sa povestim despre experientele fiecaruia cu autostopul, Ionut fiind dintr-un satuc montan izolat, practica asta la ordinea zilei doar ca sa ajunga la piata.  Intre timp, ma suna salvamontul, ca sunt 2 omuleti care vin in in Lacu Rosu, la celalalt refugiu panoramic – super! Mergem cu ei! Nici nu inchid bine telefonul, ca ne intreaba un cuplu cu masina de Neamt, daca ne pot duce undeva, vazandu-ne cu rucscacii si chitara dupa noi. Ionut, mandru nevoie-mare, ca dupa cele 45 de minute de stat tot nemtenii te salveaza.

Robert si Diana, muntomani si ei si concetateni de-ai lui Filip, din Targu Mures, ne-au acomodat in campervan-ul lor convertit de ei, pana-n Lacu Rosu. Ne-au povestit cum au drumuri dese in zona asta, si ca si-ar fi dorit sa stea in refugiul nostru pentru acea seara, dar ca au sunat prea tarziu asa ca vor innopta la celalalt, cu 2 locuri. Le multumim, facem un selfie in parcare si pornim la drum.

Traseul incepe cu o parte putin mai abrupta in padure, dar nimic ce ar clasifica ruta ca dificila. Eu la prima tura cu chitara-n spate, realizez ca nu e prea fain sa se tot loveasca de fund la fiecare pas ????). Gasim si singurul izvor utilizabil cam la 15 minute in traseu, ne facem proviziile si mergem mai departe. Filip, pasionat de tot ce inseamna lemn si padure ne arata diferentele intre conifere. Trecem agale pe langa o casuta de lemn abandonata, apoi pe o trecere mai abrupta cu lanturi, doua poienite si am ajuns sus. Traseul e scurt, nimic complicat, poate fi praticat virtual, de oricine.

Ajunsi sus, suntem cu totii surprinsi de designul refugiului si de curatenia acestuia. Regulamentul spune clar, descaltarea se face la intrare si papuci de casa sunt pusi la dispozitie pentru fiecare. Ne scoatem bocancii, bagajele, si ne pregatim sa luam masa. Nu poti face nici focul, deci bine ca nu am luat primusul si doar apa fierbine in termos. O paine, un pateu si niste noodles si am luat si cina. Mai stam putin si ne invartim in jur la niste poze. Privelistea e superba, desi apusul putea fi mai generos. Aia e, we take what we get. Refugiul dispune si de o mica biblioteca, pufuri, luminite, si pe langa privelistea superba vine cu un nivel de comfort pe care probabil, nu il mai gasesti in alte refugii publice. E mega instagramabil locul si laudabila iniativa de a marketa un loc dupa experienta cazarii, doar ce mai ridica in rank cand il compari cu experienta montana din Fagarasi, de exemplu.  Acomodeaza 4 oameni oficial, dar lejer pot incapea 7 oameni, dupa estimarile noastre.

Regretam ca am uitat boardgames-urile acasa, dar scoatem chitara si ne ocupam timpul cu cantatul. Avem si semnal, nu cel mai bun, dar suficient sa gasim acorduri si versuri la diferite piese. Apoi la 10 cel tarziu ne bagam la somn cu planul de a ne trezi pentru rasarit.  Cu atata spatiu, ne-am impartit cate unul pe cate un pat, si Filip pe pufuri. A doua zi a confirmat ca a fost cel mai comfortabila noapte dormita pana acum de el, intr-un refugiu.  De dimineata, cumva anticipam sa nu vedem mare lucru la rasarit, dar oricum am facut cativa pasi, sa ne testam norocul. Rasaritul de la 7:30 n-a fost sa fie, nu prea puteai vedea nimic de brazii din jur, doar ne-am speriat de niste capre negre, care probabil se intrebau si ele ce cautam pe teritoriul lor. Ne-am intors in refugiu, ne-am facut bagajul si intre timp bat la usa un grup de montaniarzi care facusera tot hasmasul la pas, si s-au oprit si ei pentru pauza de masa. Pe unul il stiam din alte grupuri de munte, am stat  la o poza, un baton proteic, discutii despre trasee si la plecare, cateva fotografii cu (probabil) aceleasi capre negre speriate de dimineata.

Am coborat pe triunghi rosu, traseu mult mai sinous decat cel de urcare, practic o plimbare linistita prin padure si am ajuns destul de repede in Lacu Rosu, unde am oprit la un Csikisor si o cafea si dupa, un langos cinstit.

Ne vorbiseram cu Robert si Diana si ne-au luat ei si la intoarcere, cu care pe drum, am impartit pareri si comparat view-urile pe care le-am avut fiecare din refugiile panoramice. Au bagat viteza pe serpentine sa avem suficient timp sa oprim la aceasta brutarie din Gheorgheni, a carei paine cu cartofi i s-a dus vorba pana-n Cluj si a devenit punct de referinta in ale brutaritului. A fost buna, nu zic nu, mi-am dezlipit 2 bracketi mestecand la ea, dar nu regret nimic. Ca reflectie personala, unul din lucrurile pe care le ador in turele cu CPNT-ul, e ca nu descopar doar natura ci si locurile pe langa care poate ai trece, neavand o recomandare personala. De cate cazari interesante sau locuri de langos sau gulas bun, sau paine, sau gogosi, sau izvor nu am aflat doar fiind in comunitatea asta.

Nemaibazandu-ne pe transportul public, am vazut totusi un bus pe care scria Brasov si a trecut prin Lacu Rosu la 10:53, dar n-a oprit. Noi gasisem o cursa pe net de la Codreanu, dar la fel, nu ne-a raspuns nimeni Poate merita cautate mai multe informatii. Noi oricum am zis ca ne mai intoarcem pe la vara, sa incercam si traseele de via-ferrata din zona. Dl. Marian ne-a anuntat ca lanseaza o aplicatie pentru rezervari si poate data viitoare ne va fi mai la indemana contactul.